Când un stat plătește tăcerea în loc să investească în adevăr, democrația devine o vitrină, nu un ideal. Iar anul trecut, statul român a tăcut și a plătit.

A plătit liniștea. A plătit obediența. A plătit cu generozitate din banii noștri 447 de milioane de lei pentru campanii electorale și 656 de milioane pentru întreținerea partidelor, ca și cum democrația ar fi un abonament la cablu, plătibil în avans.

Cu acești bani nu s-au construit școli și nici nu s-au reparat spitale.

Cu ei s-au cumpărat tăceri. S-au achitat facturi către televiziuni care au învățat, între timp, să nu mai pună întrebări.

S-au plătit analiști înregimentați, care fac din fiecare eșec al guvernării un moment de glorie și din fiecare critic al sistemului un dușman al poporului. Aceiași jurnaliști azi pun întrebări și sunt ironici. Dar ei sunt acționari la acest dezastru național. Au partea lor de contribuție.

Cu banii românilor s-au plătit sondaje care arătau că totul merge bine, chiar și când inflația îți golea portofelul și închidea afacerea de la colț.

S-a plătit presă scrisă și radio care și-a pierdut între timp condeiul și coloana vertebrală.

S-au plătit „lideri de opinie” — personaje rotunde ca o virgulă, mereu pregătiți să apere partidul și să lovească în cei care mai aveau curajul să întrebe „de ce?”.

Așa s-au cumpărat emisiuni fără întrebări. Emisiuni în care n-am aflat niciodată că premierul României nu are diplomă de bacalaureat. Că miniștri și parlamentari merg cu zboruri private deși pretind că le-au achitat separat.

Emisiuni în care nu s-a spus niciodată că Adrian Câciu, ministrul de Finanțe de la care așteptam salvarea bugetară era, până mai ieri, economistul unei direcții agricole dintr-un județ uitat.

Dar democrația noastră, se spune, „costă”. Și dacă tot costă, partidele au decis să o plătim tot noi.

Cu un miliard de lei în doar un an — bani luați din munca oamenilor simpli și transformați în campanii sterile, în panouri care mint și în tăceri care urlă.

Aceasta nu este o democrație vie. Este un decor, o vitrină luminată din bani publici, în care actorii recită roluri pe care nu le cred și în care cetățeanul nu mai e decât figurant.

Reforma nu se face cu taxe mai mari pentru cei care muncesc, ci cu tăieri din rădăcinile acestui sistem care s-a învățat să trăiască din iluzii plătite și adevăruri ascunse.

Nu ducem lipsă de bani. Duce lipsă statul de rușine.

Și partidele, de rușinea de a recunoaște că s-au transformat din instituții ale speranței în mecanisme de întreținere a propriei puteri.

Cu chitanță și CUI, pe factură, din banii noștri.

Voi ce credeți despre asta?

#PeFacturaMea

#AdevărulNuEÎnCampanie

#DemocrațiaCostăNoiPlătim

@reper

Dacă îți place comentează și distribuie.